Unirea
de la 24 ianuarie 1859, cunoscută ca Mica Unire (Marea Unire a fost cea de la
1918), reprezintă unificarea a celor două principate dunărene, Moldova și Țara
Românească, într-un stat unitar.
Evenimentul, considerat a fi primul
pas important pe calea înfăptuirii
statului național unitar român, este strâns legat de personalitatea lui
Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate (5 ianuarie
1859, în Moldova; 24 ianuarie 1859, în Țara Românească).
Generaţia care a înfăptuit marele ideal
al Unirii din 1859 şi care înfăptuise revoluţia de la 1848, în frunte cu Mihail
Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza, Vasile
Mălinescu, Constantin A. Rosetti, fraţii Ion şi Dim. Brătianu, Dimitrie
Bolintineanu, Cezar Boliac, Nicolae Orăşanu ş.a., a întreprins o amplă acţiune
de propagandă în favoarea Unirii, atât în ţară, cât şi în străinătate (Viena,
Frankfurt, Paris, Londra, Constantinopol).
După Războiul Crimeei (1853-1856) dintre
Imperiul Rus, pe de-o parte și o alianță a Imperiului Otoman, Regatului
Sardiniei, Imperiului Francez și Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei pe
de altă parte, unirea devine o temă de prim-plan a dezbaterilor politice în
Principate, dar și pe plan internațional. Situația externă favorabilă,
înfrângerea Rusiei și hegemonia politică a Franței, oferea un context prielnic
punerii în practică a proiectului.
Procesul politic a fost marcat de
Conferința de Pace de la Paris (1856), ale cărei decizii au modificat şi statutul
internaţional al Principatelor. Acestea prevedeau ieşirea Principatelor Române
de sub protectoratul Rusiei şi intrarea lor sub garanția colectivă a puterilor
europene, dar cu menţinerea suzeranităţii otomane, revizuirea legilor fundamentale,
alegerea Adunărilor ad hoc, care
urmau să se pronunțe asupra organizării politice și sociale a țărilor române,
integrarea în granițele Moldovei a trei județe din sudul Basarabiei (Cahul,
Bolgrad și Ismail, teritorii care
vor fi reanexate de Imperiu Rus în 1878), trimiterea în Principate a
unei comisii europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor
organizări”, libertatea navigației pe Dunăre ș.a.
Deși, într-o primă fază, listele
electorale de reprezentare în Adunarea ad
hoc a Moldovei urmau să aducă o majoritate antiunionistă (19 iulie 1857),
acestea fiind falsificate de către Nicolae Vogoride, aspirant la tron, după repetarea
alegerilor (22 septembrie 1857), s-a adunat Divanul Ad hoc de la Iași, favorabil unirii, iar la 30 septembrie, același
an, cel al Valahiei. La 7 și 9 octombrie 1857, sunt elaborate rezoluțiile, prin
care se cerea:
-
respectarea drepturilor Principatelor și, îndeosebi, a autonomiei lor în
cuprinderea vechilor
lor
capitulații încheiate cu Înalta Poartă în anii 1393, 1460, 1511 și 1634;
-
unirea Principatelor într-un stat cu numele de România;
-
prinț străin cu moștenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare dintre
cele europene și
ai cărui moștenitori să fie crescuți în
religia țării;
-
neutralitatea pământului Principatelor;
-
puterea legiuitoare încredințată Adunării Obștești, în care să fie reprezentate
toate
interesele nației.
Datorită votului
popular favorabil unirii în ambele principate, rezultat în urma Adunărilor ad hoc, a fost adoptată, de către
puterile europene, Convenția de la Paris (1858). Acest
document, cu rol de constituţie pentru principate, prevedea următoarele: principatele își păstrează autonomia sub suzeranitatea
Porții și sub protecția celor șapte puteri europene; se adoptă denumirea de
Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, fiecare având instituții proprii;
se înființează instituții comune, precum Comisia Centrală de la Focșani (care
elabora proiectele de legi de interes comun), Înalta Curte de Justiție și
Casație, armata; se prevăd principii de organizare și de modernizare a
viitorului stat (separarea puterilor în stat, desființarea privilegiilor de
clasă, egalitatea în fața legii, drepturi politice pentru creștini, libertatea
individuală); dreptul de vot ramâne cenzitar.
De fapt, acest document era un compromis între împăratul Franței, Napoleon al
III-lea, și regina Marii Britanii, Victoria, stabilindu-se ca unirea
principatelor să fie una formală.
Au urmat alegerile
pentru Adunările Elective, care urmau să-i desemneze pe cei doi domni, câte un reprezentant
pentru fiecare principat. În Moldova a fost
ales în unanimitate, la 5 (17) ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan
Cuza, reprezentantul „Partidei Naționale”. (Reprezentanții acestei grupări, ce
avea ca obiectiv unirea Moldovei cu Țara Românească, au oscilat o vreme între a
avea un candidat al lor și a-l susține pe Grigore Sturza, fiul fostului
domnitor Mihail Sturza).
În
şedinţa Adunării Elective din 12 (24) ianuarie 1859, de la București,
Cuza a fost ales în unanimitate domn al Ţării
Româneşti, astfel
a adus ambele Principate într-o uniune personală.
La 20 noiembrie 1861, Imperiul Otoman și
puterile europene au căzut de acord că unirea Moldovei cu Țara Românească,
fiind deja un fapt împlinit, trebuie acceptată. Prin Proclamaţia de la Iaşi (11
decembrie 1861), Alexandru Ioan Cuza, Domn al Moldovei și Domn al Țării Românești (cu guverne şi adunări separate la acea dată), aduce oficial
la cunoştinţă că: „Unirea este
îndeplinită. Naţionalitatea Română este întemeiată. Acest fapt măreţ, dorit la
generaţiunile trecute, aclamat de Corpurile Legiuitoare, chemat cu căldură de
noi, s-a recunoscut de Înalta Poartă, de Puterile garante şi s-a înscris în
datinile Naţiunilor. Dumnezeul părinţilor noştri a fost cu ţara, a fost cu noi.
El a întărit silinţele noastre prin înţelepciunea poporului şi a condus
Naţiunea către un falnic viitor. În zilele de 5 și 24 Ianuarie aţi depus toată
a voastră încredere în Alesul naţiei, aţi întrunit speranţele voastre într-un
singur Domn. Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie. Vă iubiţi Patria,
veţi şti a o întări. Să trăiască România!”
La 22 ianuarie (stil
vechi) 1862, s-a format primul guvern unitar al României. Două zile mai târziu
(24 ianuarie 1862), adunările Moldovei şi Ţării Româneşti, reunite în şedinţă
comună, au proclamat oraşul Bucureşti drept capitală a întregii ţări.
Din 1866, potrivit Constituției
promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial România.
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși scurtă (1859-1866), a
fost perioada de maximă dezvoltare a României moderne. Au început să fie aplicate o serie de reforme progresiste,
care au dus la crearea şi dezvoltarea
instituţiilor statale (reforma
electorală, reforma agrară, a învățământului, secularizarea
averilor mănăstirești etc.) A fost adoptat primul Cod civil și Cod penal
din țarile române (inspirate după Codul napoleonian). A fost fondată
Universitatea din Iași (1860) și cea din București (1864). Au fost înregistrate succese
importante în
domeniul afacerilor externe. În anul 1860, s-a
înfiinţat, la Paris, prima agenţie diplomatică română şi s-a încheiat Convenţia
telegrafică cu Rusia, cea dintâi convenţie internaţională a Principatelor.
În urma unei lovituri
de stat și asocierii politice de moment între conservatori și liberali,
cunoscută în istorie sub numele de Monstruoasa Coaliție, domnitorul a fost
forțat să abdice (22 februarie 1866). Cu toate acestea recunoașterea
Unirii depline, a șirului
de reforme inițiate de Cuza, mai apoi și aducerea pe
tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen (Carol I) (10 mai 1866),
care se bucura atât de sprijinul Franței cât și de cel al Prusiei, a făcut ca
actul de la 1859 să fie ireversibil.
Totuși unirea a fost
un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între
cele două țări. În 1848, domnitorul muntean Gheorghe Bibescu face primul pas
spre unirea Principatelor, desființând Vama din Focșani, care era cel mai
important punct vamal dintre cele două țări. Actul a fost precedat în 1842 de
un proiect de unificare al măsurilor și greutăților.
Ideea Unirii Moldovei
și a Țării Românești, avansată încă din
secolul al XVIII-lea, a
fost exprimată intens în timpul
revoluţiei de la 1848, iar după revoluţie, Unirea a devenit problema centrală,
dominantă, a vieţii politice româneşti.
Neţinând cont
de interesele poporului român, în primăvara anului 1849, Imperiul Otoman şi
Rusia Țaristă încheiase la Balta-Liman o convenţie care afecta grav
suveranitatea Principatelor. Se stabilea ca domnitorii ţărilor româneşti să fie
numiţi direct de sultan, cu acordul Rusiei Țariste, şi aceştia să fie
consideraţi înalţi funcţionari ai Imperiului Otoman. În Moldova a fost
înscăunat Grigore Alexandru Ghica, iar în Ţara Românească – Barbu Ştirbei. În
urma acestei convenții, acțiunile unioniste s-au desfașurat prin variate
modalități: constituirea Comitetelor Unirii la Iași și la București (1856);
editarea unor organe de presă („România literară”, „Steaua Dunării” din Iași;
„Românul”, București); venirea în patrie a unor revoluționari pașoptiști
(îndeosebi în Moldova, ca urmare a regimului liberal-moderat al domnitorului
Grigore Alexandru Ghica) etc. Dacă
în Țara Românească majoritatea covârșitoare a opiniei publice a susținut ideea
unirii, în Moldova, liderii Partidei Unioniste a avut în față opoziția
separatiștilor moldoveni (Nicolae Istrate, ideologul mișcării separatiste,
Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi ș.a.), care insistau asupra menținerii
separării, motivându-și opțiunea prin posibila decădere a Iașilor și a Moldovei
etc.
Unirea de la 1859 a
constituit un imbold și pentru românii aflați sub ocupație străină. Chiar dacă Basarabia nu a participat nemijlocit la actul
Unirii Principatelor, elita culturală de aici, cu
viziuni naţionale, a
fost preocupată mereu de acest ideal, luptând
pe întinsul întregiului teritoriu pentru apărarea intereselor neamului, păstrarea limbii
strămoşeşti și a obiceiurilor pământului. „În Basarabia, mișcarea unionistă din
anii ’50 și unirea Principatelor au generat două procese contrapuse. A fost
vorba, în primul rând, de înviorarea și fortificarea sentimentului național
românesc al boierilor culți și intelectualilor moldoveni, determinând
conturarea în cadrul societății basarabene a unei grupări «românofile»
distincte, dând startul unei rezistențe
culturale mai mult sau mai puțin directe față de politica de rusificare.
Fenomenul s-a produs sub influența noului context politic constituit după
înfrângerea Imperiului Rus în războiul Crimeii (1853-1856) și retrocedarea, în
anul 1856, a județelor de sud ale Basarabiei (Bolgrad, Cahul, Ismail) către
Principatul Moldovei. Evenimentele respective au coincis și cu o oarecare
relaxare, un mic «dezgheț» al regimului autocrat, după urcarea pe tron a
țarului Alexandru II (1855-1881), în urma eforturilor depuse de acesta de a
reforma și moderniza structurile economice și sociale anacronice ale Imperiului
Rus. Documentele rusești din acei ani consemnează activitatea culturală a
grupării boierești «românofile» în frunte cu Carol și Alexandru Cotruță,
Nicolae și Aristide Caso, Constantin Cazimir, Constantin Cristi etc., orientată
spre extinderea predării limbii române în școlile din Basarabia, utilizării ei
în administrație și în viața publică, elaborării și publicării unor abecedare
și a altor cărți didactice pentru predarea limbii române, preluării și
achiziționării manualelor și a literaturii pentru elevii basarabeni din
România, fondarea tipografiilor pentru publicarea literaturii în limba română,
editarea ziarelor naționale, consolidarea relațiilor cu organizațiile
național-culturale din România etc” (Gheorghe Negru).
Promotori activi ai Unirii au fost
scriitorii, unii deja stabiliţi cu traiul în Principate, dar și cei rămași în
stânga Prutului. Alecu Russo, autor al poemului în proză „Cântarea României", 1850, a fost printre semnatarii a două documente importante
elaborate la Braşov (mai-iunie 1848) de către refugiaţii politici din Moldova: „Prinţipiile
noastre pentru reformarea patriei” şi „Proclamaţia
partidului naţional către români”. Punctul 6 al „Prinţipiilor…” prevedea „unirea Moldovei şi a Valahiei într-un
singur stat neatârnat românesc”, acesta fiind primul document oficial revoluţionar în
care se cerea Unirea Principatelor într-un stat unitar, independent. Alecu
Donici colaborează la ziarele unioniste „Steaua Dunării”, „Buciumul” şi „Opiniunea”
(ultimele două ziare au apărut la Paris), publicând fabule şi poezii care
propagau ideea Unirii („Vaporul şi
calul”, „Présura”, „La Buciumul” erc.). De asemenea, B. P. Hasdeu, prin publicaţia periodică „România”, se „angajează plenar în lupta decisivă
pentru realizarea unirii”. În demersurile sale B. P. Hasdeu se
sprijinea şi pe ideile promovate de tatăl său, Alexandru Hâjdeu, în „Epistolă către români”, publicată în
primul număr al ziarului „România". Alexandru Hâjdeu, locuind în
Basarabia, a fost cel care a susţinut financiar primele publicaţii periodice
ale fiului său, inclusiv ziarul „România”, scoasă la Iași la 2 ianuarie 1858. Și
alți literați din Basarabia au publicat în ziarele şi revistele din principate,
exprimându-și deschis atitudinea în această problemă.
(Articol preluat din ,,Calendar Național 2019”)
No comments:
Post a Comment