S-a stins din viaţă Gabriel Garcia Marquez...

Laureatul Premiului Nobel pentru Literatură, 

Gabriel Garcia Marquez, considerat unul dintre 

cei mai mari scriitori de limbă spaniolă, a murit joi, 

17 aprilie, la domiciliul său din Ciudad de Mexico.

Publicist, nuvelist şi romancier columbian, s-a născut la 6 martie 1928, în localitatea Aracataca, evocată ulterior în opera sa sub numele Macondo, din zona Caraibilor în familia unui telegrafist. Familia stabilindu-se la Sucre (1936), urmează şcoala în oraşul Barranquilla (1940-1942), apoi ca elev bursier, un colegiu iezuit din Bogotá (1943-1947). În 1947 se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Bogotá şi publică prima schiţă (“Tretie otperenie”) în suplimentul literar al ziarului “Spectatorul”. După  închiderea Universităţii din capitală (1948) îşi continuă studiile juridice la Cartagena,  la care ulterior renunţă în favoarea ziaristicii. În 1950 obţine postul de redactor şef al cotidianului “Cronica” din Barranquilla. Revenit la Bogotá (1954), ocupă un post de redactor la ”Spectatorul”, ziar în care publică reportaje şi cronici de film. În 1955, obţine un important concurs literar al Asociaţiei Scriitorilor şi Artiştilor din Bogotá şi iese pentru prima dată din ţară, trimis de ziarul “Spectatorul” la Conferinţa celor Patru Mari Puteri de la Geneva şi pentru un timp, corespondent special al ziarului în Europa.

            După suprimarea “Spectatorului”, s-a aflat o perioadă la Roma, unde a audiat şi un curs de cinematografie, după care se stabileşte la Paris, în cartierul latin. Între anii 1955-1960, e corespondent al Agenţiei “Prensa Latina” la Bogotá şi New York.

            Stabilit în Mexic (1960-1967), editează romanul sau cel mai cunoscut (capodopera) “Un veac de singurătate” ("Cien años de soledad"), tradus imediat după apariţie în cincisprezece limbi, elogiat de critica literară: “Marquez este fantastic. Marquez afamenal”, în parte şi de cea română: "... acest amestec extraordinar de iluzie şi realitate de memorie şi profeţie, document literar de cea mai autentică viziune sudamericană” (Mihnea Gheorghiu), pentru care a primit în Italia Premiul Chianchiano, iar în Franţa fiind considerat cea mai bună carte străină a anului 1967, autorul devenind unul dintre marii romancieri ai Americii Latine. Din 1967 e stabilit la Barcelona (Spania).

            A mai semnat volume de nuvele şi romanele: “Frunzişul” ("La hojarasca", 1955), “Colonelului nu are cine să-i scrie” ("El coronel no tiene quien le escriba", 1961), “Funeraliile Mamei Grande” ("Les funerales de Mama Grande") şi “Ora fatală” ("La mala hora", 1962), “Trista povestire a Candidei Eréndira şi a bunicii sale fără suflet” ("La triste historia de Candida Erendira y de su abuela desalmada", 1969), “Toamna patriarhului ("El toño del Patriarca", 1975) “Cronica unei morţi anunţate” ("Cronica de una muerte anunciada", 1981), “Parfumul de guayabva” ("El olor de la guayaba", 1982), “Dragoste în timpul de ciumă” ("El amor en los tiempos de coliero", 1985), “Generalul în labirintul său” ("El general en su labirinto", 1989), “Douăsprezece povestiri călătoare” ("Doce cuentos peregrinos", 1992), “Diatribă de amor” ("Diatriba de amor", 1994), “Notiţe despre o răpire” ("Noticia de un secuestro", 1996) ş.a., traduse şi apărute în edituri de pe toate continentele. Câteva lucrări au fost publicate şi în versiune dramatizată şi adaptate pentru ecran.

Distincţii: 

Premiul ESSO pentru nuvela "La mala hora" (1961);

Laureat al Premiului “Rómulo Gallegros” (1972);

Medalia Legiunii franceze din Paris (1981); 

Decoraţia "Águila Azteca" în Mexic (1982);
Premiul de patruzeci de ani în Cenaclul Ziariştilor (1985);

Membru de onoare al institutului Caro și Cuervo în Bogotá (1993);

Membru de onoare al institutului Caro și Cuervo în Bogotá (1993);

Doctor Honoris Causa al Universităţii Columbia din New York (1971) şi al Universităţii din Cádiz 1994);

Laureat al Premiului Nobel pentru Literatură al Academiei Regale din Suedia (1982).

Motivaţia juriului Nobel: “… pentru romanele şi povestirile sale în care fantasticul şi realul se îmbină într-o bogată lume imaginară ce reflectă viaţa şi conflictele unui continent”.

Valeria Matvei

Biserica Neagră din Brașov

            Veche de peste 500 de ani, Biserica Neagră este cel mai reprezentativ monument istoric al Braşovului şi cel mai mare edificiu religios între Viena și Istanbul. Unul dintre simbolurile orașului Braşov. Inițial a fost numită Biserica Sfânta Maria.

           Construcția Bisericii a durat aproape 100 de ani, a început în 1380, s-a finalizat în jurul anului 1477. În anul 1421 construcția, neterminată, a avut de suferit din cauza invaziei otomane. În planul inițial, Biserica era prevăzută cu două turnuri, însă din lipsa fondurilor cel de-al doilea turn nu a fost construit niciodată, iar primul și singurul turn a fost finalizat cu 37 de ani mai târziu decât restul clădirii, în 1514. În turnul Bisericii se află unul dintre cele mai mari clopote din Europa și cel mai mare din România, cântăreşte 6300 kg. Pe lângă acesta în turnul Bisericii mai sunt două clopote de dimensiuni mai mici.

           În 1542, din inițiativa umanistului  Johannes Honterus se schimbă statutul Bisericii, devenind biserică luterană odată cu introducerea slujbelor religioase în limba germană de rit evanghelic-luteran. Până în 1542 biserica fusese catolică. Omul de cultură, umanistul Johannes Honterus, este înmormântat în Biserica Neagră.

          Numele de Biserică Neagră se datorează incendiului din 1689. La 21 aprilie 1689, biserica a fost parțial distrusă în urma incendiului. Reconstrucția acesteia a durat aproape 100 de ani. În acest timp s-a extins acoperișul și s-a renovat interiorul pierzându-și influențele gotice și căpătând o influență barocă. Pentru refacerea bolții bisericii au fost aduși meșteri din străinătate deoarece cei din zonă nu aveau cunoștințele necesare refacerii acesteia.

         Orga mecanică Buchholtz, din Biserica Neagră, este cea mai mare, unică și funcțională orgă din sud-estul Europei. A fost construită între anii 1836-1839. Orga are 3993 de tuburi și 76 de registre.

   

     Tot în cadrul Bisericii Negre se află cea mai importantă colecție de covoare orientale din sud-estul Europei. Mare parte din covoarele existente sunt donații ale vizitatorilor. Biserica Neagră din Brașov, are o capacitate de 5000 de persoane, măsoară 90 m lungime și 37 m înălțime iar turnul crucii are 65 m.

         În curtea Bisericii Negre arheologii au găsit peste 50 de morminte medievale din secolul al XII-lea, semn că aici ar fi fost un cimitir medieval. În 1590 este atestat un cutremur, în urma căruia clopotele au bătut fără ca nimeni să le tragă.

*Doritorii de a afla mai multe amănunte din istoria Bisericii Negre pot face cunoştinţă cu cărţile:

Fabini, Herman. Biserica Neagră din Braşov. – Sibiu: Ed. Monumenta, 1997. 

Dăruţ, Vasile. Arta gotică în România. – Bucureşti: Ed. Meridiane, 1979. 

Vasile Cucu, Marian Ştefan. România - Ghid atlas al monumentelor istorice. – Bucureşti: Ed. Sport - Turism, 1979.

                                                                                                      Natalia Şveţ